Brazi de Craciun si Amintiri


Incercand zilele acestea in zadar sa citesc, cu ceafa intepenita de incordare si cu ochii obositi de prea mult calculator, am inceput sa confund lucrurile, paginile, ideile, personajele, am plimbat chipurile lui Papini prin castelele lui Calvino, durerile lui Pavese prin labirinturile lui Borges, fapt care m-a speriat initial, deoarece ajunsesem sa suprapun treptat totul, sa amestec amintirile lor cu ale mele, si asta de fapt am citit-o cu siguranta altundeva, dar ce importanta are lucrul acesta atata vreme cat eu l-am trait pe pielea mea, pe inima mea, si am ajuns astfel la evidenta stiuta de multi, anume ca doar asa se poate citi cu adevarat, renuntand la granitele triste ale numelor si ale indivizilor, cine este Nabukowski, cine este Borhesse, cui ce-i pasa de aceste amanunte care impovareaza. Si mai patesc ceva cu amintirile, le multiplic fara sa-mi dau seama, spre exemplu sunt convinsa ca mergeam cu bunicu la pescuit in diminetile reci de august, la lacurile de la Rotbav, si chiar mergeam, eu asteptand uimita sa rasara soarele din luciul apei, el pregatind momeala, sunt convinsa pe de alta parte ca am prins multi pesti (I must have, as putea zice, daca tot mergeam la pescuit), dar cand colo am prins doar o data cinci bucati...


Si nici macar intr-o excursie obisnuita, ci pe cand faceam un popas in drumul anual spre Blaj, dar asta e, o parte a mea este absolut convinsa ca eu prindeam pesti mergand la balta cu bunicul, nu ca s-a intamplat o data sa. Si asa mai departe, amintirile prietenilor se transforma treptat intr-ale mele, iar lucrul acesta mi se pare din ce in ce mai normal si mai comun. In rest, de la o vreme nu pot manca mai nimic, refuz mancarea ca pe-o scarboasa inutilitate, ceea ce e de mirare la cat sunt de pofticioasa de obicei. cafea si ceai negru cu lapte, cam atat. Si inca ceva: au montat bradul cel mare aici in Mures, si toata lumea e convinsa ca acele cutii gigantice invelite in argintiu, care impodobesc pomul alaturi de globurile colorate, sunt goale, numai eu stiu ca inauntru se ascund comori si puzderie de surprize. Zic unii si altii ca nu se poate trai din scris. Se poate insa incerca vietuirea prin scris. Si asta am citit-o undeva, cu siguranta.

Patima si Duiosie


Acel om drag care in tinerete era un modern si un acerb, cititor de Kafka si admirator al lui Tarkovsky, acel om care scria poeme despre o femeie tanara cu rochia lipita de trup in ploaia unei nopti la munte, sau versuri cu crengi de fum, acel om fara scoala multa, dar cu o memorie inspaimantatoare, exacta si detaliata, care-mi povestea mai demult despre accesele lui de furie incontrolabila, rare si groaznice (o data, intr-un astfel de moment neguros de ratacire, a lovit cu sete un mascul de nutrie care-si devorase puii, alta data m-a lovit in leagan, stupoarea si scarba lui de sine insusi instantaneu plesnindu-l peste fata si peste inima), acel om inteligent si ager care-mi citea povestea lui aleodor imparat si a lui jumatate-de-om-calare-pe-jumatate-de-iepure-schiop, (personaj care mi-a ingrozit copilaria de fiecare data cand il auzeam), acel om potolit si imblanzit intre timp, doar cu rare accese de incrancenare, asculta acum fascinat de Dan Puric si priveste cu gatul incordat filmele cu Chuck Norris, iar eu, inspaimantata si rusinata de dispretul din mine, il iubesc cu patima si duiosie de nedescris.